ABATIA DE LA CARTA

 

La inceputul Evului Mediu, Transilvania era o asezare europeana. Cine cauta prin ceturile istoriei descopera un teritoriu fantastic, care atragea prin frumusetile si bogatiile sale valuri de colonisti. Printre ei s-au aflat si calugarii cistercieni, ce apartineau unuia dintre cele mai aspre ordine monahale din Occident. Mai rezistente ca timpul, manastirile construite de ei supravietuiesc pana astazi, impreuna cu zestrea lor fantastica de povesti.
Zarita de pe soseaua care duce de la Brasov la Sibiu, privelistea satului Carta nu are nimic deosebit. O asezare cuminte, in mijlocul netedelor platouri ale Ardealului. Cu totul deosebita e insa panorama Muntilor Fagaras, desfasurata pe toata linia orizontului: fantastice naluci de piatra si de zapada, cu varfurile pierdute in nori.
Asezat pe malul sudic al Oltului, satul - candva in majoritate sasesc - raspandeste obisnuita tihna a dupa-amiezelor de duminica. Il cautam pe d-l Michael Reger, preotul evanghelic, despre care am aflat ca pastreaza in ograda sa o adevarata comoara: o manastire cisterciana, ramasa in picioare tocmai de la inceputul mileniului doi. Mai aflasem si ca parintele pastoreste o mana de sasi, care inca se mai intalnesc la slujbele de duminica si la cele de sarbatori, chiar in acea straveche abatie a ordinului cistercian (unul dintre cele mai fascinante ordine calugaresti).
Parintele Reger locuieste spre capatul satului, nu departe de Olt. Dupa ce treci si de ultima cotitura a ulitei principale, care serpuieste domol printre casele cu acoperisuri de tigla si porti de lemn, o priveliste halucinanta iti taie, efectiv, respiratia: un zid urias, de forma triunghiulara, obtureaza orizontul, purtand in mijlocul lui o orbita mare, rotunda, prin care se vede cerul; un ochi albastru, prin lumina caruia zboara stoluri de porumbei. Este fostul portal al manastirii cisterciene. Imbracat in vesmintele sale de protocol- reverenda neagra cu catarame de argint pe piept -, preotul Reger tine in mana marea cheie a abatiei. In spatele nostru, portile se inchid. In fata, incepe istoria.

 

Calugarii dintre trestii

 

Inceput de veac in indepartata Burgundie... Intr-o binecuvantata dimineata din primavara anului 1190, poarta abatiei cisterciene din Pontigny se deschide pentru a lasa sa alunece in ceturile campiei, treisprezece barbati imbracati in rase calugaresti (“doisprezece plus unu”, precum Mantuitorul cu apostolii sai). In picioarele goale, invelite in carpe, ca sa-i fereasca de rani, pornesc intr-o calatorie de luni de zile, care avea sa ii poarte catre meleagurile necunoscute ale rasaritului european. Incinsi la mijloc cu sfoara, cu glugile trase adanc peste chipurile alungite de posturi si ascultari, merg insufletiti de credinta si de misiunea suprema de a inalta o noua abatie, un nou lacas monahal de propavaduire a invataturii lui Dumnezeu.
Venise aproape vara, cand talpile insangerate ale drumetilor s-au oprit pe marginea unui rau. Apele lui curate scanteiau ca argintul, iar departe, in zare, se inalta bariera de piatra a Transilvaniei: Muntii Fagarasului, cu piscurile pierdute in cer. Malurile apei nu erau insa pustii. De o parte si de alta se aflau asezari populate cu oameni linistiti, de isprava, care isi vedeau de muncile campului. Calugarii nu s-au asezat printre ei. Respectand legea care ii obliga sa-si inalte abatiile doar in mlastini, pe pamanturi ce nu foloseau nimanui, s-au ascuns in valcelele joase ale paraului Morii, in apropierea satului Carta, disparand o vreme intre trestiile batute de vant.
Prezenta lor nu i-a lasat insa indiferenti pe localnici, mai ales ca veneticii incepusera sa asaneze mocirla, sa sape cariere in dealul de peste Olt, scotand blocuri uriase de piatra, pe care le carau peste apa, ca pe un soi de plute legate la mal. Incet-incet, sasii si romanii s-au apropiat de calugari, i-au ajutat sa-si inalte abatia, mai ales dupa ce aflasera ca ostasii Domnului nu erau acolo din intamplare, ci dobandisera drepturi asupra pamantului de la regele Ungariei, Imre al II-lea. Muncitori si tacuti, blanzi si umili pana la sacrificiul uman, cistercienii veniti din Franta le-au fost vecinilor model de viata si de comportament. In cativa ani, din mlastinile acoperite de ceata se inalta catre cer o manastire ametitoare, inalta si fortificata ca o cetate, oaza a frumusetii si a sfinteniei, o adevarata minune in podisul transilvanean.

 

Juramant de iubire, supunere si castitate

 

Pe cat de frumoasa era abatia, pe atat de chinuita si austera - viata calugarilor cistercieni. Monahii n-aveau chilii. Dormeau pe paie, intr-o incapere comuna, neincalzita. O scara ingusta inlesnea trecerea din dormitor in inima bisericii, catre presbiteriu si cor, pentru ca monahii sa poata ajunge repede la slujbele noptii. Slabi si inalti, cu fetele supte, alunecau asemenea unor stafii pe coridoarele slab luminate, contopindu-se cu zidurile negre si reci, pierzandu-se in jocul de penumbre dintre arcade.
In abatie, ziua incepea la ceasurile trei ale diminetii si, la fiecare trei ore, calugarii trebuiau sa se stranga iarasi la slujbe. Nu mancau nici un fel de carne, iar multi spuneau ca singura lor sursa de putere era vinul, caci doar la vin nu aveau restrictii, aducand cu ei vita nobila, tocmai din Burgundia. Posteau tot anul - se multumeau doar cu branza, castane si fierturi din frunze de fag, pe care si le imparteau intre ei in refectoriu - si nu faceau foc decat ca sa gateasca, nicidecum ca sa se incalzeasca. O singura incapere era incalzita: acolo, calugarii erau barbieriti, li se lua sange, acolo scribii si miniaturistii erau aplecati zi si noapte asupra psaltirilor grele.
Tacere, rugaciune, ascultare, supunere parca la moarte... Dar munca, mai ales: nici o cazna nu li se parea prea injositoare, nici o umilinta prea neomeneasca. Filosofarea era un pacat de moarte, curiozitatea - un viciu. Daca voiau sa vorbeasca, se adresau abatelui intr-o odaie numita “parlatorium”, locul unde calugarii primeau ascultarile zilnice. Se zice ca daca abatele le-ar fi cerut sa-si ia viata, ei ar fi facut-o pe loc, fara cea mai mica intrebare si cartire, stiind ca este pentru binele obstii. De altfel, desi erau puternici si foarte inalti, calugarii cistercieni nu traiau mai mult de 35-40 de ani.

 

Cetatea lui Dumnezeu

 

Abatia inflorea din zi in zi. Un intreg oras bisericesc luase nastere aici, pe malul transilvanean al Oltului. Manastirea primea zeciuiala de la zece sate, iar, de-a lungul zidurilor ei de apus, se ridicasera o multime de cladiri: grajduri, gradini de zarzavat si ierburi de leac, fierarii, mori, teascuri, tamplarii, pive, tabacarii si o multime de bordeie saracacioase. Aici traiau sute de frati laici care-i ajutau pe calugari la treburile gospodaresti, supravietuind cu legume si cu pestele unui helesteu din apropiere, supusi manastirii, prin legamant, pana la moarte. In curtile interioare ale abatiei, erau frumoase gradini, esplanade inverzite, bucataria si sala de mese (refectoriu), ateliere, magazii si biblioteca, rectoriul si armariul, iar catre galeria dinspre miazazi - sala capitulara si mandra casa a abatelui.
In fiecare an, in timpul verii, abatele lasa pe prior in locul lui si pleca pe jos, tocmai pana in Burgundia, in “abatia-mama” de la Pontigny. Ramanea acolo vreme de doua luni si in timpul acesta avea un “schimb de experiente” cu toti mai-marii abatiilor europene. Bunaoara, daca se intampla ca un calugar de la Carta sa incruciseze o floare cu alta si sa obtina o floare mai frumoasa, isi umplea buzunarele cu seminte si pornea pe jos, ca sa le daruiasca tuturor. La fel, daca vreunul, prin geniul matematicii, nascocea o cheie de bolta, un arc sau alt element nou de constructie, impartasea imediat aceste inventii tuturor abatiilor. Si numai astfel ordinul putea prospera.

 

Paganii

 

Veneau insa nenorociri multe peste abatia din Carta. 1241 a fost anul marilor blestematii: tatarii au ars manastirea pana la temelii si l-au ucis pe abate. Putini calugari au scapat cu viata. Manastirea avea un tunel care pornea de sub altar si ducea pana la Olt. Acolo, sub o salcie plangatoare, erau ascunse cateva barci, cu care reuseau sa treaca apele navalnice. Vasleau cu lacrimi in ochi, fara sa priveasca inapoi spre flacarile ce inroseau zarea, apoi, cand urgiile pareau sa inceteze, se intorceau si ridicau din scrum o alta manastire, aidoma celei dintai. De cel putin trei ori, abatia a fost rasa de pe suprafata pamantului, si tot de atatea ori cistercienii au refacut-o in acelasi loc.
Nenumaratele crime si ticalosii n-au ramas fara urmari. Si astazi satenii se cutremura de cate lucruri stranii se petrec aici, la biserica sasilor, atunci cand pamantul incarcat de oseminte rabufneste in adevarate intamplari “paranormale”. In cele din urma, dupa atatea salbatice invazii turcesti si tataresti, manastirea a saracit, iar ultimul abate - vienezul Raymund BarenfuS - a uitat cu desavarsire de regula cisterciana a saraciei, cazand prada luxului si desfraului. De aceea a fost ucis de tarani. La 27 februarie 1474, Matei Corvin a inchis abatia pe veci si, ca sa-i ierte Dumnezeu un atat de mare pacat, a daruit averi multe pentru ridicarea unei noi manastiri, tot cu hramul Maicii Domnului, la Sibiu. Si din 1550, dupa ce populatia saseasca a trecut la protestantism, ceea ce a mai ramas din vechea manastire cisterciana a devenit biserica evanghelica. S-ar parea astfel ca istoria abatiei cisterciene se savarseste aici. Dar n-a fost sa fie asa...

 

Fantomele din casa abatilor

 

Din nou in prezent. Preotul Michael Reger isi aduna gandurile, trecandu-si mana prin parul scurt si blond. Orice amanunt al infatisarii sale - de la tusele colturoase ale figurii si cautatura ferma pana la felul lui de a purta hainele, de a-si aranja frizura sau de a-si impreuna degetele - te-ar duce cu gandul spre un neamt veritabil, pedant, deloc dispus spre cozerii sentimentale cu strainii. Cu toate acestea, pastorul german este un om cat se poate de cumsecade si primitor. Are 42 de ani, o statura foarte inalta si o vizibila bucurie ca poate vorbi despre abatia lui. Intr-adevar, fosta locuinta abatiala e chiar domiciliul lui Michael Reger si al sotiei sale, Ana (casa parohiala evanghelica), cea mai veche cladire locuita din Transilvania, ramasa neschimbata de acum opt sute de ani.
Ne aflam intr-o camera de la etaj. O biblioteca cu volume imbracate in piele inconjoara zidurile groase. Pe biroul din odaia de lucru sunt aruncate in neoranduiala vechi documente, fotografii si schite care sa-i dovedeasca preotului (niciodata suficient de precis) cum arata odinioara abatia, pe care zi de zi o priveste pe fereastra. Marturiseste ca, in fiecare dimineata, atunci cand prin usa bucatariei vede zidurile acelea scaldate in soare, se simte mandru ca locuieste aici. Practic, abatia inca “pulseaza” peste tot imprejurul sau, iar fascinanta ei istorie aproape il copleseste. “Noi ne-am mutat in casa aceasta abia acum sase ani. Va spun drept, am nimerit aici intamplator, cumva, precum Pilat din Pont printre evrei. Nu stiam ca prin partile astea exista o abatie cisterciana. Eram in luna de miere, in Germania. Terminasem Teologia la Sibiu si nu credeam ca ma voi intoarce vreodata in Romania. Pana intr-o zi, cand ma suna domnul episcop german si-mi spune c-ar vrea sa ma trimita la vicariat in Carta, un sat unde mai traiesc aproape o suta de sasi. Am cazut pe ganduri. Si, dupa cateva luni de chibzuiala, impreuna cu sotia mea, la 15 octombrie 1995, am hotarat ca trebuie sa ma intorc la sasii mei. Preotul de dinaintea mea pleca in Germania si mi-a zis ca-si lasa aici, in abatie, cei mai frumosi ani ai vietii. Si totusi, m-a avertizat ca in casa se intampla niste lucruri stranii. A vazut cu ochii lui cum in odaile de la parter si chiar in beciuri se misca scaunele, tremura zidurile, desi sunt ziduri masive, din gresie, facute acum aproape un mileniu. Oricum, el era absolut convins ca sunt fantome aici. N-ar fi fost exclus, pentru ca si azi in curtea manastirii, la fiecare palma de pamant, poti gasi oseminte omenesti.
Cand m-am mutat in casa, odaia asta era goala. Doar in mijloc - seiful parohiei, si pe el am vazut un craniu, gasit la sapaturi de premergatorul meu. De ce-l pastrase, nu stiu. Avea o crapatura zdravana in crestet. Sigur a fost ucis de topor sau de taisul sabiei. Dupa ce a plecat el, am gasit un loc in curte, am sapat aproape un metru, am pus craniul inauntru, am zis un < Tatal Nostru > si l-am inchis la loc. Mi-am zis: < Fie el turc, roman, tatar sau calugar cistercian, odihneasca-se in pace >.”

 

Toaca de apa si clopotele din mlastina

 

Hotaram sa facem o plimbare prin spatiul abatiei. Din vechea constructie n-a mai ramas decat o parte a bisericii (actualul spatiu liturgic al sasilor) - zidurile laterale ale navei principale (azi cimitir al eroilor din primul razboi mondial), lapidariul, zidul vestic al salii capitulare si casa parohiala. In ograda d-lui Reger, orice sapaliga infipta mai cu sete in tarana se opreste in relicve istorice. Observam, bunaoara, iesind din omat doi bolovani inalti, sculptati cu migala. “Sunt cristelnita veche si casa fantanii, ramase exact aici, din vremea cistercienilor”, ma lamureste preotul. “Iar prin melcul de piatra al putului inca mai curge apa, o apa limpede si buna, cum nu gasesti nicaieri in Carta. Dar priviti o alta minune: toate gainile mele sunt cu picioarele in apa, pe gerul asta!”
Intr-adevar, cu toate ca afara este un ger naprasnic, orataniile sunt aliniate in apa unui paraias - lat doar de un metru - ce curge incet, deloc inghetat, chiar prin fata scarii casei parohiale. “Paraul asta, asa cum il vedeti, a fost deviat de primii calugari cistercieni tocmai din inima Muntilor Fagaras, din paraul Balea. Desi e doar o biata panglica de apa pe care o treci dintr-o saritura, paraul curge prin acelasi loc de opt sute de ani. Si asta-i marea ciudatenie: e cald! El are aceeasi temperatura si iarna, si vara, nu prinde gheata nicicand.” Apoi, domnul Reger asaza in apele paraiasului un fel de roata, invartita de palete, ce actioneaza trei ciocanele de lemn. Ciocanelele pornesc sa loveasca o placuta lata si toata aceasta masinarie produce un ritm din ce in ce mai alert, mai halucinant, faramitand linistea satului. “Stiti ce-i roata asta? E toaca. Intotdeauna m-am mirat: ce stiinta are paraul s-o-nvarta dupa asemenea ritmuri minunate? De sute de ani, muzica ei inconjoara locul sfant, anunta slujbele si alunga duhurile rele. E toaca de apa...”
Ajungem in spatele casei si, departandu-ne doar cativa pasi, pamantul incepe sa-si piarda consistenta, sa ne alunece de sub picioare, sa balteasca. Ceva mai incolo, un palc de salcii si trestii ne aminteste, parca, de primele mlastini cisterciene. “Ar fi bine sa nu mergem mai departe. Locul acela are cea mai cutremuratoare, dar poate si cea mai frumoasa legenda din cate mi-a fost dat sa aud de cand sunt la Carta. Va amintiti de helesteul cu peste din care se hraneau novicii cistercieni? Ei bine, la 1241, tatarii nu s-au multumit sa pustiasca abatia, ci au comis si multe alte faradelegi. Mai intai, au furat toate fecioarele din sat, apoi au smuls din tatani portile de otel ale manastirii, le-au topit si din ele si-au facut sabii. La sfarsit, inainte de plecare, au coborat clopotele din turle si le-au aruncat, in batjocura, in apele helesteului, pentru ca nimeni sa nu le mai auda glasul vreodata. Helesteul a secat de mult. Iar astazi, satenii spun ca, in noaptea de Paste, din locul unde au fost apele - acum doar o biata mlastina - copiii cu suflet curat aud clopotele. Intrebati pe orice cartean si va va spune ca e adevarat.”

 

Tunelul cu comori

 

Din varful turnului abatiei poti imbratisa intreg satul, impreuna cu minunatele sale imprejurimi. Gardurile negre, hasurand minutios vecinatatile sasesti, tiglele portocalii de pe case, portile boltite, curtile lungi, avand zidurile napadite de vita incalcita si iedera uscata, apele argintii ale Oltului. Carta nu este insa un sat unde nu se intampla nimic. Trecutul ii incita pe oameni. Abatia are multe secrete, nedescoperite pana-n prezent. De pilda, cartenii au de veacuri intregi o mare obsesie: ei vor sa gaseasca tunelul secret al calugarilor, cel ce pornea din altarul bisericii si ajungea la Olt. Stiau ca, daca-l vor gasi, truda nu le va fi zadarnica: acolo, in subteranele satului, trebuie musai sa fie ascunsa vistieria calugarilor cistercieni - refugiati din calea tatarilor - caci, intr-adevar, in alta parte nu putea sa fie. Unii batrani sustin ca tunelul ar fi trecut pe sub Olt si varianta lor are un mare sambure de adevar. Din turn, preotul Reger ne arata ceva, spre miazazi: “Vedeti, sus de tot, pe celalalt mal al Oltului, asa, un punct galben in padure? Locul se numeste Gaura Malului... Am fost acolo de multe ori. Pe varful dealului aceluia se gaseste un perete galben, de lut, dedesubtul caruia se casca un inceput de grota ce pare a fi surpata. Inauntru, in doua caverne mici, sapate in gresie, se spune ca se adaposteau calugarii cand abatia era atacata si ca aici isi aduceau aurul. Acolo ar fi fost iesirea. Si totusi, acum cateva luni, un cetatean mi-a zis ca, trecand cu camionul tocmai prin satul Romanul Nou, sub rotile masinii sale s-a surpat pamantul si, la doi metri sub pamant, a dat cu ochii de niste cripte stravechi”.
Unde este, deci, tunelul acesta? Se intinde el si mai departe de Carta? Credinta unanima este ca dedesubtul satului se ascunde nu doar un tunel, ci o intreaga retea de galerii secrete, pe care, doar cu un dram de noroc, orice muritor le-ar putea descoperi. Averile cistercienilor sunt mereu undeva pe aproape...

 

Sticla de la piciorul altarului

 

Din relatarea noastra nu putea sa lipseasca biserica. Biserica este alfa si omega, inceputul si sfarsitul oricarei povesti. Biserica e totul. Nimic nu se poate fara ea. Si daca satenii s-au chinuit atat amar de ani sa gaseasca sfarsitul tunelului, intr-un tarziu, ei s-au intrebat: de ce n-am cauta inceputul? De ce n-am cauta intrarea, chiar sub locul de altar de unde se presupune c-ar fi pornit fabuloasa subterana? Dar era greu. In biserica sasilor era dificil si sa intri, daramite sa-i scotocesti secretele (am intalnit multi oameni din Carta care marturiseau ca n-au intrat in biserica aceasta de zeci de ani). Prilejul s-a ivit abia in 1992 - 1993. O boala a lemnului ameninta intreaga pardoseala, iar sasii au tocmit meseriasi. Ziua aceea de iarna, atat de emotionanta, face parte deja din memoriile preotului Reger. “Era noiembrie, mesterii erau fericiti ca izbutisera sa termine reparatiile pardoselii inainte de frigurile cele mari. Sef de lucrari era dulgherul Michael Shenker - astazi curatorul bisericii - ajuns si atunci la o varsta venerabila. El le-a propus muncitorilor ca, daca tot au terminat treaba, ce-ar fi sa escaveze putin in jurul altarului, sa vada daca, totusi, nu vor gasi si intrarea in tunel. Zis si facut. Dar, oricat au sapat bietii oameni, n-au gasit nimic. Absolut nimic, doar in coltul drept al altarului - o sticla prafuita, avand in ea un sul de hartie, asemenea disperatelor mesaje ale naufragiatilor care, indeobste, se gasesc pe tarmurile de mari. Michael Shenker a ridicat sticla si a privit-o in lumina soarelui. Mesajul era, de fapt, o lista: in ordinea varstei, erau trecute acolo numele tuturor celor ce au lucrat la repararea pardoselii vechi, la inceputul secolului. Si pe lista aceea, ultimul nume era al unui baiat de doar 17 ani, cel mai tanar dintre muncitori, nimeni altul decat tatal sau, pe care el nu il cunoscuse niciodata. Michael Shenker a cazut in genunchi, cu ochii siroind de lacrimi. Batranul fiu isi intalnise tatal la piciorul altarului. Michael Shenker gasise o comoara mai mare decat aurul cistercienilor: isi gasise parintele.”

 

Carja pastoreasca si ultimul abate

 

Interiorul bisericii a ramas la fel de simplu, de auster si rece, caci sasii n-au vrut sa-i strice cu nimic rigoarea arhitecturii. Doar acolo, la rasarit, au asezat un altar din lemn, ce contrasteaza vadit cu cenusiul zidurilor prin stalpii si sfintii pictati in albastru si auriu. Urcat pe podetul inalt din fata sfintei mese, dominata de regina cereasca Maica Domnului, preotul sas isi termina povestea intr-un ton trist: “Mi-ar fi placut si mie sa fi fost abate aici. Macar asa, prin absurd. Uitati-va, cu doar 20 de ani in urma, in naosul dinspre nord s-a descoperit o cripta unde cu siguranta au fost ingropati abati. Cele cinci schelete i-au inmarmurit pe arheologi: toti abatii erau niste uriasi, nici unul nu avea mai putin de 2 metri inaltime. Se pare ca erai ales conducator pe criteriul inaltimii: trebuia sa fii mai inalt decat toti calugarii. Eu as fi avut statura. Ba - frumoasa fatalitate! -s-a intamplat ca si premergatorul meu sa aiba tot aproape doi metri, la fel ca mine. La plecare, mi-a predat cheia mare a bisericii plangand. Mi-a zis atunci, mai in gluma, mai in serios - radea, dar totodata nu-si putea opri lacrimile sa-i curga pe fata: << Sa nu crezi ca daca ramai ultimul, lunganule, vei ajunge vreodata abate aici...>>“.
E frig si vantul scutura in raspar cateva dare de zapada asternute pe piatra unui mormant stravechi. La o rafala mai puternica, reusesc sa deslusesc un semn firav, abia scrijelit pe piatra funerara: o cruce prelunga, incovoiata, avand la capat o floare. Pana mai ieri, unii oameni din partea locului isi insemnau vitele cu semnul acesta, asa cum apucasera din stramosi, fara sa stie ce reprezinta: Crucea Pastoreasca, emblema ordinului cistercian. Din maretia abatiei de altadata, a ramas doar un semn purtat de cirezi prin campiile Transilvaniei. Un semn pe o piele de vita.

 

CISTERCIENII

 

Radacinile ordinului catolic cistercian coboara pana in preajma anului 1100. Europa apuseana traia vremuri tulburi. Ordinele calugaresti uitasera de cele religioase si de grijile sufletului, putine manastiri ramasesera credincioase regulii benedictine in puritatea ei de la inceputuri, atat de limpede formulata de insusi Sfantul Benedict de Nurcia: “Cu cat sporesc bunurile materiale, cu atat se imputineaza cele spirituale”. Se simtea nevoia de reforma. La anul 1096, undeva, in mlastinile raului Saon, o mana de calugari condusi de revolutionarul Robert de Molesme pun bazele “noii manastiri dintre trestii” si ale severei reguli monahale a saraciei, tacerii si castitatii, ascezei si rugaciunii neintrerupte. Manastirea se numea Citeaux sau Cistercium (lat. trestie), iar noul ordin avea sa fie cunoscut in istorie drept ordinul cistercian. Manastirile cisterciene au inceput sa impanzeasca Europa. La anul 1153 (anul mortii Sfantului Bernard), existau 68 de noi abatii, iar pana la 1300, ele se inmultisera la 1500. Manastirile traiau in comuniune frateasca, asemenea madularelor unui organism viu, ce nu-si afla desavarsirea si armonia decat prin toate partile sale. Abatiile isi pastrau autonomia, dar, totodata, se ingemanau intr-o mare familie. Cistercienii hotarasera sa sece mlastinile si sa nu cladeasca decat pe locul acestora. Spre deosebire de fastuoasele manastiri benedictine, care tronau pe culmile muntilor si ale dealurilor, cistercienii alegeau doar vai pustii si neprimitoare, inconjurate de codri, ca sa castige pamant ce nu folosea nimanui si “pentru a da loc si hrana oamenilor nevoiasi”. N-a trecut mult timp pana cand cistercienii au inceput sa fie admirati drept adevarati “ecologi ai Evului Mediu”, chiar de catre adversarii lor, benedictinii: “Dati calugarilor de la Cistercium o mlastina pustie sau o padure salbatica, lasati sa treaca cativa ani si veti gasi acolo nu numai biserici frumoase, ci si asezari omenesti”. Aceasta minune s-a intamplat acum 800 de ani si pe teritoriul Romaniei, in satul Carta.